Bucatele sparte din oglinda sufletului meu si fragmente din tot ceea ce era in trecut: Trecut in prezent...un suflet gol pe dinauntru...

miercuri, 3 noiembrie 2010

Trecut in prezent...un suflet gol pe dinauntru...

Publicat de A_wounded_soul la 12:26:00

Speranta moare ultima

O zi ca oricare alta, strada plina de oameni si tot ce auzi in jurul tau e linistea, iar daca ridici ochii spre cer vezi cum usor fulgi cad adusi pe o briza de aer. O alta zi, alti oameni pe strada, dar linistea se mentine, fulgi cad in continuare. Si tot asa pana cand deja linistea devine apasatoare, nu mai poti suporta si in liniste se aude un strigat...linistea se sparge in mii de bucatele, iar deodata peisajul se intuneca...frunzele verzi si pline viata...acum incep sa isi piarda din culoare, peisajul chiar devine sobru...fulgi se transforma in cenusa, in jur totul ia foc si nu mai e nimic ce poti salva, nici familie si nici macar propriul suflet. Incerci sa faci liniste...poate...poate...focul se potoleste, dar nu inceteaza pentru ca esti prea furios pe tine, pe cei din jur pentru cum s-au purtat cu tine. Gandurile toate sunt pline de ura, nimic nu mai este cum era inainte, cu fiecare pas ce il faci simti ca si cum ai calca pe cioburi de sticla si pielea incepe sa se degradeze, nu mai am nimic...am pierdut tot ce am iubit...familie...prieteni...iubit...tot...tot ce a fost frumos in viata mea...tot ce o picata in culori, acum totul e plin de cenusa...totul in jur dezastru si unde a disparut?

Speranta moare ultima

Ma rog la Dumenezeu ca totul sa fie la fel ca inainte numai un lucru sa se schimbe: linistea sa devina comunicare si iubire, vreau sa simt pe pielea mea, ce insemna atingerea tandra si usoara a unui suflet, sa simt briza in par si sa simt caldura ce se napusteste asupra mea. Si atunci dorinta spusa cu lacrimi devine realitate. Dar zilele se schimba linistea devine iubire si parfumul de fericire se simte in aer. Dar cat va tine? Eutopia nu poate fi vesnica, si tot ce avem e posibilitatea sa speram la o viata mai buna. Petale de trandafir, o alee se intinde in fata ta, te vezi pe tine cand erai mica si esti cu tatal tau de mana si iti doresti asa de mult acele vremuri inpoi, cand era langa tine, cand erati o familie...dar totusi esti furios pe el, pentru ca te-a lasat doar cu o amintire a vremurilor bune si a distrus-o pe mama ta care era indragostita si dedicata doar lui, si cate lacrimi a varsat...sufletul ei e gol si golul pe care la-i lasat nu il poate umple nimeni, nici macar eu, acelasi gol ai lasat si in sufletul meu si doare atat de tare ca nu mai iti simti corpul...totul in tine este amortit si iti doresti sa simti din nou atingerea calda de parinte, sa simti mana lui strangand-o pe a ta, protectia pe care ti-o oferea si modul in care te ascundeai duapa el cand iti era frica, dar totul este in trecut si totul a fost scris in creion, deci acum in prezent s-a sters. Pagini rupte dintr-un album inca plutesc in aer...tot ce a fost a ramas in trecut. Trecut...prezent...viitor...sunt doar niste vremuri poate trecatoare, dar cei dragi nu sunt trecatori, raman in suflet pentru totdeauna si chiar daca te mai necajesc tot vei vreau sa vorbesti cu ei, sa le asculti problemele si sa le fi alaturi la greu, caci pana la urma si ei fac parte din familia ta si niciodata nu vei stii cand se poate intoarce roata. O memorie, un tipat de durere, o fila dintr-un album si mai multe amintiri, TE VOI ASTEPTA PANA CAND VOI MURI.