Blogger Layouts

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

O fiinta prefacuta in praf din cauza unui criminal fara suflet...trecut in prezent....uitare si durere...

5 pareri Publicat de A_wounded_soul la 10:29:00

Speranta moare ultima
                                   Durerea nu este intotdeuna fizica, durerea se poate simti si sufletesc. Sa stii ca eu aici muritoarea ta, simt spinii in fiecare zi cum se infig in carnea proaspata a unei adolescente ce isis cauta drumul spre lumina. Mi-ai intrat in minte, mi-ai inundta sufletul si ai pua stapanire pe inima mea, desi in fiecare zi sterg manitirea ta pentru ca sa nu ramana urme. Nu esti baiatul de care ar trebui sa se ataseze sau chiar sa il iubeasca , dar vraja ta este puternica. Dupa cum bine observi pana si acum scriu despre tine, mintea mea este plina de tine si in fiecare noapte, visele mele se umplu de prezenta ta si imi oferi cate o mana pentru ca apoi sa ma trezesc si figura  cetii tale sa dispara  si lacrimile mele fierbinti sa imi intre in gura si sa imi alinte fata asa cum eu nu sunt sigura ca vreau. Atragi sufletul unei fete in capcana ideala, o imbii  in parfum care o ameteste de cap si face tot ceea ce tu poruncesti si apoi indepartezi putin ca sa ai timp destul sa pregasti colivia in care urmatoarea ta piesa de colectie va trai o saptamana. Dupa ce sufletul vinovat se intoarce la tine deoarece drogul preparat de tine este indispensabil ei, tu o alungi furandu-i inima pentru totdeauna si  chinuindu-i sufletul cu stropi de parfum. Esti  asociatul diavolului, ii dai suflete pentru a le  imbiba cu venin pentru totdeauna. Am fost aceeasi stafie a unei adolescente care ai sedus-o cu stilul tau de cavaler in armura, nestiind ce se ascunde sub fierul acela gros. M-ai determinat sa umblu in deriva mii de ani si sa caut forta esentiala vietii pana ce nisipul adunat de pielea mea a devenit o masca, un camuflaj. Vei ajunge la balul de sfarsit al vietii tale si cand vei vedea cate fete ai distrus, iti vei sfasia pielea de pe tine si durerea va fi de nesuportat, pentru ca tu niciodata nu ai pus in balanta durerea provocata de tine, ce esti tu sa lasi in urma ta numai fantome ale corpurilor ce odata ti-au apartinut. A incercat in zadar, un corp ce tine la sufletul meu sa il salveze, ba chiar sa te indeparteze...sa ma traga departe de fieara care ai devenit, un demon in noapte. Am ochii injectati cu veninul tau care imi da iluzii in fiecare moment ca esti cu totul alt om, se inflirteaza incetul cu incetul prin vene impreuna cu sangele si se amesteca, devine o substanta nociva pentru organisul meu si ma pune la pat intr-un final. Lichidul acesta plin de viata...otrava amesteca cu forta vitala incepe sa navaleasca spre toate caile de iesire si sistemul meu este curatat, dar farame cu tine au ramas in colutiri ascunse si vor iesi candva, dar pentru moment am ales sa le ingrop undeva adanc si sa incerc ca de fiecare data cand revii cu forta sa te inlatur cat mai departe. Poate ca timpul va face ca bucatelele ramase in sistem sa devina praf si sa dispara definitiv, dar pana atunci asteptarea va fi grea.
Speranta moare ultima

 

marți, 7 iunie 2011

Leapsa...un joc ce isi intinde mainile si nu te lasa sa scapi din imbratisarea lui pana...nu ii spui ce-ti place...

4 pareri Publicat de A_wounded_soul la 12:15:00

Speranta moare ultima
                                 
                                   Sase lucruri/persoane care ma fac fericita. Transmis de la suflet la suflet...de la persoana la persoana...de la inima la inima. Greu de spus pentru ca sunt multe care ma fac sa zambesc sau cel putin sa schitez unul in coltul gurii. As putea face o enumerare rapida, dar daca voi face acest lucru voi pierde esenta momentelor tari care se tin in sticlute mici. Deci prin aceasta imi incep deschiderea sufeltului si a mintii in fata amintirilor ce au reusit de fiecare data sa imi coloreze pe fata un suras. Ultimul lucru de pe lista mea de fericiri ar fi...un trandafir alb, dar...daca nu e daruit de persoana care ti-a intrat la suflet fara a pune prea multe intrebari despre copilul nebun ce esti, trandafirul este doar o adunatura de petale care la scurt timp se vor usca. Si atunci ce rost mai are? Cu aceasta trecem cu un covor de petale ce se ridica si invaluie amintirea ca o tornada, la urmatoarea clipa ce ma face fericita. O zi...petrecuta cu iubitul meu in care sa existam doar noi doi. Sa fie soare afara si un copac sub care sa ne adapostim de caldura torida. O alta interpretarea a acestei zile, ar fi ca afara sa ploua cu picaturi mari si noi sa mergem prin ploaie si ca si copii sa ne intindem mainile si fata spre cer pentru a simti atingerea fina a ploii. Cu o miresma de frunze verzi ce au fost potolite de setea ce le mistuia de ceva vreme, ridicandu-se la cer si apoi acoperindu-mi corpul ca o rochie transparenta, pasesc cu sfiala spre urmatorul lucru ce reuseste sa imi aduca un strop de bucurie in viata asta amara. Patrunzand tot mai adanc in sufletul meu, descopar un loc pierdut de lume, iar in mijloc o oaza in care eu si familia mea ne petrecem timpul liber pe care il avem alergand pe iarba verde si chiar facand o baie relaxanta sub o cascada cu apa calduta. Razele soarelui sunt singurele firicele de lumina ce reusesc sa ne lainte corpul, impreuna cu stropii de apa jucausi ce sar de pe adunatura de oase si piele ce a devenit trupul tau. Si zburandu-mi putin gandul de la acest minunat peisaj, nu mai reusesc sa vizualizez familia si totul devine doar o oaza pustie...acesta s-ar intampla daca persoanele dragi s-ar pierde in torentele de rafale ce distrig relatiile care sunt cusute cu o panza subtire. Sufland praful de pe aceste memorii imi vad toti prietenii ce de-a lungul timpului mi-au fost alaturi chiar si atunci cand mi-am varsat furia pe ei si mi-au sters lacrimile de pe fata posomorata. Realizez ca daca toate aceste suflete nu ar mai fi langa mine, corpul meu ar fi tot timpul prins in ghearele suferintei. Un ultim strigat ragusit care imi mai iese pe gura, ma duce rapid cu o adiere usoara alintandu-mi parul spre urmatorul lucru care imi fura un nevinovat suras de pe buze. Cand persoana careia i-ai daruit tot timpul si energia ta iti sopteste usor in ureche "TE IUBESC" este cel mai minunat lucru care te ridica pana in al noulea cer. Aceste cuvinte neinsotite de o fiinta care sa isi aiba sufletul daruit catre tine, ele nu sunt decat niste vorbe ce nu isi au rostul...niste cuvinte ce se vor sparge si cadea in abisul uitarii. Ridicandu-ma de pe pamant cu aceste aripi albe ce stralucesc in lumina palida a soarelui si pufoase la atingerea nevinovata a picurilor cazuti de pe fetele copiilor, ma descopar pe mine, cea care nu iese prea des la suprafata din cauza multelor piedici ce se aduna din ce in ce mai multe in fiecare zi ce trece...dar oare care este motivul? Este clar si chiar nu am nevoie de timp de gandire...SUFLETUL CE MEREU SI-A DAT FERICIREA LA O PARTE PENTRU A-MI ADUCE MIE ZAMBETUL DE CARE AVEAM ATATA NEVOIE...SI-A PUS MAI PRESUS STAREA DE SANATATE DECAT A LUI SI A RAMAS ORICE AR FI FOST LANGA MINE...IUBITUL MEU. Iti multumesc prin intermediul acestei postari ca ai fost intotdeauna gandul meu de dimineata si umarul pe care m-am sprijinit cand mi-a fost greu sa mai continui. Vreau deasemea sa imi cer scuze ca a durat atat de mult sa continui acesta leapsa, dar nu sunt genul de persoana care sa zambesca prea des.

 

vineri, 29 aprilie 2011

Ultimul apel la Dumnezeu de a ma salva din acest iad...moarte lenta si in chinuri...unde sa mai fug

8 pareri Publicat de A_wounded_soul la 13:09:00

                                               De ce Doamne? Asta este întrebarea mea de astăzi sau mai bine zis de toate zilele. De ce sufar? Nu mai pot duce mult asta. Cum sa mai continui dacă totul este negru în viaţa mea? Mi-a fost luat dreptul la viaţa de cand m-am îndrăgostit de persoana greşită. Acum chiar dacă mai încerc sa reneg faptul ca nu m-a afectat deloc, trecutul îşi lasă amprenta mereu pe urmele mele. De fiecare data cand te vad mi se înfige un cuţit în rana ce si asa este adanca...sangele îmi curge pana nu mai am ce nu mai are ce sa curgă si atunci cad pe jos si uit de mine. Mi-as dori ca de fiecare data sa fie la fel, sa fiu asa tot timpul...sa uit de mine...sa nu mai ştiu nimic...tot timpul la pamant. De ce Doamne? Cum am putut lasă ca sufletul meu sa fie distrus bucăţică cu bucăţică? Cum am putut sa las inima sa se îndrăgosteasca de un psihopat? Am hainele întotdeauna sfaşiate cand te vad pe tine, căci cu o singura atingere distrugi totul în jurul meu...tot ceea ce iubesc...tot ceea ce construiesc. Te urăsc. De ce Doamne? Nu sunt eu persoana perfectă, dar nici sa fac atatea greşeli încat sa mă pedepsesti asa, sau poate ca nu ştiu eu si tu faci toate astea pentru binele meu. Oare? Cateodata te strig si am impresia ca nu mă auzi deloc. Unde eşti cand am nevoie de tine? Simt cum pielea mea încet arde sau îngheaţă, mi-e cam tot una pentru ca ambele provoacă suferinţă corpului. Dar oare asa voi putea uita din nou de mine? Cum sa mai scap de iadul în care sunt? Nu mai exista cale de scăpare. Se zice ca Dumnezeu nu da mai mult decat poţi îndura, dar eu am ajuns la capătul puterilor mele si Dumnezeu tot mă încearcă. Nu mai am viaţa în mine, sunt doar un corp fără suflet...care a ajuns sa facă totul mecanic. Oricum noi suntem maşinării care urmează un program zilnic. Ne trezim...ne sapalam pe fata si dinţi...mancam...ne mai invatrim prin casa pana vine pranzul...apoi iara mancam...mai aranjăm nişte lucruri prin casa...ieşim puţin cu prietenii pe afara...si apoi din masa de seara...si uite asa trece ziua noastră...zi de zi. Am ajuns si mai rău. Eu nu mai pot manca si încerc în fiecare zi sa supavietuiesc...îmi spun în fiecare zi, lasă ca totul va fi bine azi, trebuie sa rezisti...dar îmi vine de fiecare data sa îmi tai venele pana mor, dar nu mă lasă Dumnezeu sa părăsesc acest pamant. Oricum am gatul tăiat, nici eu nu mai ştiu cum mai pot sa respir, dar încerc pana rezerva de aer din plamani se va termina. Cum sa supravietuiesti în astfel de condiţii? Cum? Mă gandesc ca poate mai sunt si alte persoane în situaţia mea. Dar cum au resit sa supravietuiasca? Multe suflete rătăcite mi-au spus ca sa îmi viaţa este cea mai uşoară alegere si este o laşitate o asemenea alegere. Cum sa mai trăiesc? Trăiam ca un suflet nevinovat pe acest pamant pana un nebun a dat de mine si mi-a răpit inoceta de copil ce se disipa în tot organismul. De ce sunt meniti anumiţi indivizi sa trăiască si sa facă rău altor persoane? De ce nu mor odată cu timpul ce trece? De ce nu li se cantareste cat rău au facut si sa dispara odată? DE CE DOAMNE? 
Speranta moare ultima

 

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Regasirea trupului mort pe dinauntru....atingerea fina de care am uitat....nu ma uita din nou in cel mai intunecat colt al inimii...

4 pareri Publicat de A_wounded_soul la 12:37:00

Speranta moare ultima
                                           Cum ai reusit sa ma uiti asa de repede? Oare ce te-a determinat sa rupi legatura ce tinea doua trupuri impreuna?Cu ce am gresit in fata de ai lasat sa curga atata fluid vital din rana incat mi-am pierdut cunostiinta? M-ai tradat, desi eu ti-am oferit pana si corpul meu ca scut. Unde pe acest drum lung ai taiat firul subtire care ne-a condus de atata timp? Pasiunea cu care ne iubeam, a ramas impregnata doar pe corpul meu ca o rochie rosie cu multe voaluri. Inot in propia mea mare de lacrimi si cred ca din minut in minut ma voi ineca si nu voi mai vedea fiintele dragi ce m-au tinut in picioare,...voi pierde sufletul cu care mi-am impartit viata si momentele placute,...voi pierde animalul care s-a ghemuit langa mine chiar si atunci cand nu am vrut pe nimeni in preajma, care mi-a tinut de cald atunci cand imi doream sa inghet...sa uit de mine.
Speranta moare ultima
                       Te-ai mai intrebat de cand ai plecat, ce mai fac? Nici macar prin creier nu te-a scurcircuitat acest gand. Eu in tot acest timp nu m-am mai uitat pe unde calc si te-am cautat disperata in orice ochi ce isi aruncau privirea asupra mea. Acum daca cumva te gandesti sa mai caldura sufletesca ce a topit gheata din inima ta, sa stii ca ma gasesti in mijlocul intinderii de ape, cu hainele sfasiate de ciorile ce imi ciugulesc din suflet. De mult timp nu am mai reusit sa ma deschid asemenea unei flori, mi-am inchis toate ferestrele si usile prin care putea intra razele soarelui sau picaturile de ploaie de care aveam nevoie din cand in cand. Te iubesc? Nici eu nu stiu daca acesta dragoste nu s-a transformat intr-o ura ce impiedica pe oricine sa ma mai atinga. Suvitele de par ce demult iti alintau fata sau corpul, le-am taiat. Nu mai sunt ceea ce am fost si inca imi doresc sa redevin acel corp cu vitalitate care putea atinge pana si penele ingerului ce eram. Ai uitat tot ceea ce am trait? Sau respiratia ta nu mai vrea sa te ajute sa traiesti? In fata mortii ma voi lupta pana ce se va scurge si ultima faramita de suflare din corp, dar in acest razboi inegal cu timpul, eu sunt cea care a pierdut. Mi-ai luat bucatelele sfaramate ce au ramas in urma aceste batalii si le-ai imprastiat in toate colturile lumii. CUM VOI MAI FI CAPABILA SA MA REGASESC?

 

miercuri, 30 martie 2011

O poveste de dragoste ce in timp si-a pierdut esenta...jocul iubirii inghetat...cautarea disperata a sufletului izgonit

6 pareri Publicat de A_wounded_soul la 20:01:00

Speranta moare ultima

                                  Vrei sa fie ultima data cand mai deschizi sertarul cu amintiri legate de el, dar nu reuşeşti deoarece tentaţia este prea aproape de patul tău, deci în fiecare zi mintea ta bolnavă caută disperată iubirea ce doar el reuşea sa ti-o dea. Trebuie sa recunoaşti ca avea un stil unic care îţi dădea fiori de fiecare data cand te atingea. Clipele petrecute împreuna cu el erau momente ce cu greu le uitai, deşi memoria ta  te înşela de fiecare data cand încercai sa îţi mai aminteşti de trecutul sumbru ce l-ai avut. Si atunci dacă toate acestea te făceau fericită, de ce ai reuntat la a mai lupta? Ti sa părut mai uşor sa fugi si sa laşi în spate toata poavara ce îţi încărca umerii? Problemele, erau singurele ce îţi stăteau în calea fericirii voastre totale. Stand acum singura în fata acestui geam fumuriu ce te ascunde de restul lumii, cu genunchi la piept  si mainile încrucişate în jurul corpului tău, versi o lacrimă pentru tot ceea ce a fost. Vrei sa uiti complet de el, dar nu poţi pentru ca cheiţa inimii tale a rămas la el si astfel îţi deţine vointa. Dar...dacă nu ar fi asa,...eşti sigură ca l-ai putea scoate afara din viaţa ta, fără a mai arunca o privire nevinovată înapoi? Nu ai putea nici măcar asa pentru ca mintea ta...sufletul tău...corpul tău...inima ta sunt inundate cu ADN-ul lui. În fiecare noapte cand pui capul pe pernă, închizi ochii si speri sa visezi ceea ce nu poţi realiza pe acest pămant, visele tale sunt inundate de chipul unui tanar cu ochii albaştrii...verzi...caprui sau negri si te pierzi complet în ei, pentru ca la o astfel de privire corpul tău îşi pierde vointa si se mulează după cum dictează gandurile celui ce sta si te priveşte. Deci cum sa treci peste ceea ce în fiecare milisecundă îşi face loc prin colţurile întunecate ale minţii tale? Cum sa nu mai deschizi sertarul cu rămăşiţele relaţiei voastre de dragoste? Seara, în întunericul nopţii, singura în pădurea de iluzii, te plimbi, crezi ca vei reuşi sa îţi limpezesti gandurile, dar fără nici un efect, te apuci sa alergi uitandu-te la fiecare cateva minute în spatele tău si din neatentie, cazi în capcana întinsă de duşmanul tău. Cu dorinţa de a scapa cat mai repede, fiind conştientă  ca dacă te prinde, vie nu vei mai fi, dar fără posibilitatea indeplinirii dorintei, ramai sleita de puteri, prinsa în geniala gandire a adversarului tău. Trec ore,...zile si....o saptamana, dar speranta ta arde în continuare la fel de puternic ca la inceput. Indrumat de urma spiritului tău, eroul apare si eşti salvata. Toate acestea sunt doar o iluzie si te trezesti singura în pat, cautand persoana ce atunci cand deschideai ochii, îţi spunea: "Buna dimineata!" si te pupa pe frunte. Au trecut doua saptamani si locul de langa mine din asternut este inca gol. Te caut, dar nu te gasesc. Te vad, dar nu te pot atinge. Te stiu langa mine, dar este doar...o iluzie. De ce ma amagesc în fiecare zi ca dacă vei vedea cat de mult sufar, îţi vei intoarce privirea si vei uita toate cuvintele pe care le-am spus? Si astfel, stand ghemuita pe podeaua rece cu fata la usa, asteptand sa apari din clipa în clipa, mai vars o lacrimă. Nu imi ajunge cate iubiri am pierdut în scopul ca lor sa le fie bine? Cu ce am gresit fata de tine? Poate ca la inceput mi sa părut ca eşti un golan care nu stie cum sa iubesca, dar apoi am descoperit sufletul unui golan care se indragosteste de foarte putine ori în viaţa lui si este gata sa faca tot ceea ce ii sta în putinta pentru a proteja sufletul ce l-a primit în dar. O iubire ce nu stie de frig,...de ninsoare sau de drum inchis. Isi croieste drum prin stanca si zboara deasupra norilor descoperind razele soarelui. Poate ca m-ai ars atunci cand ai uitat de principile iubirii reciproce, dar eu tot am stat langa tine, în loc sa plec imediat ce mi s-a vindecat rana. Ce mi-ai facut? Toata fiinta mea ai ravasit-o cand ai deschis portile unui noi zile. Realizezi tot ceea ce ai dezlantuit? Nu ma mai pot opri din scris de trei ore una. Atat de tare ai reusit sa imi intorci lumea cu susul în jos. Universului meu ii lipseste atat de mult...chimia ta. Unde eşti? Unde te-ai pierdut?
Speranta moare ultima

 

marți, 22 martie 2011

Unde am reusit sa ne pierdem...ultimul strop de sange ce va mai cadea din trupul mort deja...nu ma uita...

2 pareri Publicat de A_wounded_soul la 11:57:00

Speranta moare ultima
                                    Ce alegem in viata? Ce ne dorim de la viata? Oare am stiut vreodata cu adevarat raspunsul la aceste intrebari? Candva am stiut ceea ce am vrut si anume: IUBIRE ADEVARATA, dar...am obtinut-o doar pentru o putina vreme de timp. Au fost frumoase atatea ore risipite in bataia vantului,...atatea clipe cat fluturii albastri ne-au colorat viata,...atatea secunde cand am folosit carbunele pentru a ne contura un viitor comun...si...atatea zile in care am visat impreuna. Dar ce s-a intamplat cu toate acestea? Unde au disparut toate orele...clipele...secundele...si...zilele? Nu mai avem nimic din tot ceea ce a fost. Orele nu se mai risipesc, ci raman captive in mana mea. Aripile de fluturi acum sunt rupte si imprastiate pe un camp, iar cei ce au mai ramas nu mai pot zbura deoarece praful de pe micutele lor prelungiri ale corpului s-au sters. Carbunele ce il foloseam este facut bucatele si nu mai poate fi folosit, iar visele sunt spulberate...sunt facute scrum. Pierduti amandoi in curcubeul umbrelor aruncate de lumini, cautam disperati drumul spre iesire. Fara sa vedem, stam pe marginea prapastiei, gata sa cadem in uitare, dar niciodata nu avem curajul sa renuntam la a ne mai intoarce la ceea ce a fost. Continuam sa credem involuntar ca intr-un final vom capata aripile de care avem nevoie pentru a trece peste prapastie. Cum? Cand? Caci avem atata trebuinta. Nu stiu si nici nu cred ca voi descoperi vreodata, dar fara sa imi dau seama de ceea ce fac continui sa caut, deoarece pentru sufletul meu, SPERANTA MOARE ULTIMA. Inca continui sa cred ca voi reusi sa tin lumanarea aprinsa atunci cand nu mai are fitil...inca continui sa cred ca voi reusi sa redau viata unui trup mort...si de ce? Pentru ca sunt cuprinsa in iluzia perfecta care ma impanzit bine, facandu-ma sa vad inchipuirea ca pe ceva real. In jocul nostru de-a lungul timpului de-a iubirea, am uitat sa mai iubim si astfel ne-am pierdut si pe noi. Dar vom persista sa credem in acesta utopie pana ne vom da ultima suflare. Acum ratacita de la drumul meu, incerc sa scap din tesatura unei perdele de panza ce isi va infige veninenul in corpul meu. Apreciati atunci cand primiti darul iubirii si apreciati-va partenerul, ca apoi sa nu ajungeti in acelasi loc ca mine si sa regretati de ceea ce ati facut...ca l-ati pierdut pentru totdeauna...sa ajungeti sa va ganditi ce puteati face si cum ar fi fost. RESPECTATI CEEA CE AVETI SI PRETUITI TOT CEEA CE ATI PRIMIT INANTE SA FIE PREA TARZIU SI SA RAMANETI CAPTIVI IN CAPCANA TRECUTULUI.

 

vineri, 11 martie 2011

Prima data cand sunt inlantuita de negura ce a cuprins toata lumea de pe pamant...niciodata nu ma voi mai intoarce la mine...dar cum sa scapi de ghimpele tradarii...

2 pareri Publicat de A_wounded_soul la 06:58:00

                                Este prima seara...in care ajung sa simt gustul amar al lacrimilor in gura mea si ma zbat cu toata puterea de a nu mai patrunde mai adanc in organism, deoarece nu mai vreu sa te mai las sa ma mai cunosti sau sa ma mai ranesti din interior. Este prima data...cand reusesc sa imi ard corpul atat de tare, incat nu ma mai recunosc, iar pielea mea cere disperata ajutor si ma implora sa nu mai alimentez carbunii iubirii, ce sunt gata sa se stinga. Este prima privire in care vad niste ochi albastri ce au atata venin in ei si isi doresc cu disperare sa ucida un suflet...sufletul meu care cauta de atata timp o iubire adevarata, care face drum prin blocul de gheata ce s-a depus in inima mea. Este prima iubire...ce a cladit o casa cu multe nivele si cu multe scari ca apoi sa o darame peste mine, si daca constructia nu va ma omora, sigur voi aluneca pe scari...tu esti scorpionul ce mi-a injectat otrava in corp ca apoi sa ma lase cateva zile pana sa imi dau seama ca ultima suflare ce o respir ma va ucide...ma va rupe in bucati lasandu-ma sa zac intinsa pe jos. Esti cel care ma bagat in uitare. Cel care a aratat iubire, pentru a prinde o pasare in colivie si apoi sa-i dea foc la aripi pentru ai rapi libertatea cu care zbura pe cer. Am ajuns un inger care a uitat de partea lui demonica si a lasat-o sa iasa la suprafata...inca duc o lupta permanenta in interiorul meu pentru a nu mai lasa raul sa isi infiga mai intens radacinile in inima si sa infloreasca, dar cu fiecare lupta nu reusesc decat sa pierd mai multa caldura si mai mult sange rosu ca furia ce o simt pentru ca mai tradat. Am oferit dragoste si am uitat de tine, doar pentru ca tie sa iti fie bine...sa nu suferi...sa nu simti frigul de afara, ce iti va ingheta si tie sufletul. Am facut atatea pentru tine si uite-ma din nou in apa, dar de acesta data fierbe, pana ajunge sa clocotesca. Unde esti? Unde te-ai pierdut? Drumul e lung si avem atatea sa ne povestim, dar unde ai ramas. Salveaza-ma. Primul baiat care mi-a luat suflarea...care a facut sa imi dea sangele pana am ajuns la hemoargie...care m-a distrus pe interior pana a ajuns si la exterior. Urasc tot ceea ce ai reprezentat tu pentru mine...daca erai altfel...daca nu ma faceai praf, eram in stare sa imi las nemurirea doar pentru o zi cu tine pe pamant. Aici...acum...si nicioadata...nu voi mai cobori pe pamant....NICIODATA.
Speranta moare ultima

 

sâmbătă, 19 februarie 2011

O privire aruncata in trecut...doar niste lacrimi ce vor curge in zadar in speranta ca totul va trece...inger demonic

2 pareri Publicat de A_wounded_soul la 04:37:00

Speranta moare ultima
                          Cum sa închizi o rană deschisă? Cum sa opreşti lacrimile din a mai cădea pe obrazi? Cum sa nu ti se înmoaie picioarele în fata pericolului? NU EXISTA NICI O VRAJĂ PE PAMANT SAU ÎN ALTA GALAXIE PENTRU A OPRI LACRIMILE...NU EXISTA NICI O SOLUŢIE PENTRU A ÎNCHIDE O RANĂ DESCHISA...NU EXISTA NICI UN FEL DE AMESTEC CARE SA TE OPREASCĂ DIN A MAI CĂDEA...DAR TOTUŞI INCONSTIENT CONTINUAM SA LE CĂUTĂM, PENTRU CA AVEM NEVOIE DE ELE. Am amuţit în fata ta ingerule, căci tu ai soluţie la durere si chin, dar uita-te la noi...muritorii...ca de atata timp ratacim în beznă...de atata timp nu mai reuşim sa vedem lumina de afara fiind legaţi la ochi cu o esarfa neagră ce aduce moartea asupra noastră. În fiecare minut...clipa...secundă...ne omoram visele si nu mai avem curajul sa le renastem...ne tăiem venele sa simţim pe pielea noastră ce însemna durerea, uitand ca deja avem parte de ea în fiecare zi...dar cum sa mai vrem sa trăim în acesta lume? Am mainile pătate de sange...sangele iubirilor ce le-am ucis speranta, inselandu-le încrederea. Am mintit...am înşelat...am trăit în doua lumi consecutiv...dar tot ceea ce am făcut, nu a reuşit decat sa aducă suferinţă...sa îndepărtează oamenii de langa mine...sa mă lase singura din nou în acest univers rece. Si acum îmi pun întrebarea din nou de ce? Îmi spun ca ajunge cu atata suferinţă...dar uitandu-mă în trecut îmi vad visele naruite. 
Speranta moare ultima
   Singura în aceasta noapte friguroasa, te rog sa priveşti adanc în suflet si sa vezi clipele minunate ce zboară printre fulgii purtaţi de briza caldă a primăverii, dar acum ajunge, ti-am arătat destul din ceea ce se afla în interior...încerca sa priveşti exteriorul, sa vezi cum se vede din afara, clipele minunate sunt pătate de sangele meu si al tău căci am uitat sa mai trăim clipa...sa o savuram la maxim. Asta este rezultatul pe care îl obţii cand uiti sa mai trăieşti? Dar mistuiti de dorinţa de a merge mai departe de a încerca sa refacem bucatele sparte din oglinda sufletului nostru, ne aventuram intr-o nouă călătorie periculoasă si nu ne mai pasa pe cine ranim, visul cui ucidem în drumul nostru, căci nu mai vrem sa ne uitam în trecut. Continui cu acesta dorintă si mă prind cu toata forta de leaganul rece  si desi relizez ca am mainile deja inghetate, las ca fierul rece sa îmi patrunda si mai bine în pielea ce deja nu mai simte nimica. Mi-am ucis visele, mi-am inecat toate sperantele si am uitat de mine, de noi, căci nu mai are rost sa mă intorc la ceea ce a fost. Tu ai fost focul care mi-a ars pielea incet...incet, lasandu-mă sa simt durerea...tu esti apa ce mi-a erodat sufletul incet...incet, pana ce, rupta de durerea ce am simtit-o am luat-o razna si sufletul meu l-am făcut faramite pentru a nu mai avea tu ce distruge. În genunchi mă uit la tine ingerule si în rugaminti fierbinti te implor sa mă salvezi, pentru ca eu nu am fost facuta niciodata pentru acesta lume în care cruzimea este cea care domina, în care fiecare strop de iubire ce îl ating se usuca pe mana mea lasand în urma doar rani adanci ce nu pot fi vindecate. Suntem lipsiti de aparare si de viata cand vedem tot ceea ce se petrece pe acest pamant, suntem doar niste figuri de ceara care se vor topi la primul semn de caldura. NU AM FOST FACUTA VREODATA PENTRU ACESTA LUME SI NICI NU VOI MAI FI, ASA CA FAC APEL LA INGERII CE MA PAZESC ÎN FIECARE NOAPTE, SA MA AJUTE SA MA INTORC ÎN RAIUL DULCE CE IMI OFEREA LINISTEA SI PACEA DE CARE AVEAM NEVOIE. Deci continui sa caut o cale de scapare pentru a nu mai varsa lacrimi, pentru a inchide rana deschisa si pentru a vindeca efectul ce îl am în fata pericolului.

 

duminică, 23 ianuarie 2011

Inghititi de intuneric si scosi la iveala de lumina...sperante risipite...cenusa...praf...praf de stele ce acum s-au stins

0 pareri Publicat de A_wounded_soul la 07:49:00

Speranta moare ultima
                                 Indemnati de propria soarta sa ne ucidem visele, ne aruncam in prapastia fara fund, nestiind ce ne asteapta dincolo de viata pe care o ducem...dincolo de moarte...dincolo de intuneric...si nu ne dorim sa mai ducem viata care deja a ajuns sa fie o povara pentru noi...renuntam sa mai luptam pentru ceea ce ne dorim, renuntam la visele noastre, renuntam la tot ceea ce ne defineste doar pentru ca soarta ne impinge spre marginea prapastiei. Cum ramane cu visele noastre? Cum ramane cu ceea ce iubim? Cum ramane cu viitorul pe care ni l-am imaginat? Cum ramane cu viata pe care o ducem? Nu mai reusim sa simtim nimic, nici macar frigul care ne inteapa cu arzatoarea dorinta de a ne trezi din somnul adanc in care am cazut...nici macar caldura exagerata care incerca sa ne trezeasca din visul ce se transforma in cosmar, arzandu-ne pielea. De ce viata pe care o ducem nu ne ofera ceea ce avem nevoie intotdeauna? De ce suntem sortiti sa ducem pe umerii nostri crucea celor dinaintea noastra? De ce repetam aceleasi greseli la infinit? De ce cateodata nu ne mai puteam trezi din somnul ce ne-a patruns adanc pana in suflet? De ce nu putem opri lacrimile sa curga pe obraz? Atatea intrebari la care nu gasim raspuns...poate aceleasi intrebari de cand eram mici si la care nici pana acum nu am gasit raspuns. Ne inecam in balta de sange ce este imprejurul nostru...in propriul nostru sange...ne ucidem de fiecare data cand incercam sa nu mai fim ca stramosii nostri, de fiecare data cand incercam sa ne ridicam deasupra celor ce ne asupresc, de fiecare data cand incercam sa iesim din tiparele acestei lumi.In incercarea de a atinge cerul cu degetul ne intindem aripile, dar atunci cand incercam sa zburam ele ne sunt distruse de ploaia de vise stinse. Si pentru ce panza de paianjen ce tinea visele nostre e acum sfasiata? Doar pentru faptul ca am incercat sa visam, doar pentru ca am incercat sa atingem imposibilul. Lumina puternica a zilei ne intra in ochi si atunci alegem sa inchidem ochii si sa nu mai visam la nimic...sa nu mai vedem decat intunericul in care ne refugiem speriati de amprenta puternica ce a pus-o timpul asupra noastra, dar de ce? Pentru ca soarta ne-a adus numai ploaie in casa si a uitat de razele soarelui ce ar trebui sa ne ofere zambetul pe fata...ne-a adus numai grindina uitand ca mai avem nevoie si de o ploaie linistitoare care sa iti umple sufletul de bucurie...ne-a adus numai caldura uitand de racoarea ce avem nevoie pentru a ne trezi la viata. Deci iata-ne din nou la marginea prapastiei, uitand de lumea de afara si aruncandu-ne in groapa fara fund, pentru ca nimeni nu ne poate trezi si nici nu vrem sa ne trezim. Deci nu lasa pe altii sa iti conduca destinul, ia soarta de corne si spune-i tu pe unde sa mearga. NU O LASA PE EA SA TE CONDUCA.
Speranta moare ultima

 

;;
Subscribe to: Postări (Atom)