vineri, 29 aprilie 2011
Ultimul apel la Dumnezeu de a ma salva din acest iad...moarte lenta si in chinuri...unde sa mai fug
8 pareri Publicat de A_wounded_soul la 13:09:00 De ce Doamne? Asta este întrebarea mea de astăzi sau mai bine zis de toate zilele. De ce sufar? Nu mai pot duce mult asta. Cum sa mai continui dacă totul este negru în viaţa mea? Mi-a fost luat dreptul la viaţa de cand m-am îndrăgostit de persoana greşită. Acum chiar dacă mai încerc sa reneg faptul ca nu m-a afectat deloc, trecutul îşi lasă amprenta mereu pe urmele mele. De fiecare data cand te vad mi se înfige un cuţit în rana ce si asa este adanca...sangele îmi curge pana nu mai am ce nu mai are ce sa curgă si atunci cad pe jos si uit de mine. Mi-as dori ca de fiecare data sa fie la fel, sa fiu asa tot timpul...sa uit de mine...sa nu mai ştiu nimic...tot timpul la pamant. De ce Doamne? Cum am putut lasă ca sufletul meu sa fie distrus bucăţică cu bucăţică? Cum am putut sa las inima sa se îndrăgosteasca de un psihopat? Am hainele întotdeauna sfaşiate cand te vad pe tine, căci cu o singura atingere distrugi totul în jurul meu...tot ceea ce iubesc...tot ceea ce construiesc. Te urăsc. De ce Doamne? Nu sunt eu persoana perfectă, dar nici sa fac atatea greşeli încat sa mă pedepsesti asa, sau poate ca nu ştiu eu si tu faci toate astea pentru binele meu. Oare? Cateodata te strig si am impresia ca nu mă auzi deloc. Unde eşti cand am nevoie de tine? Simt cum pielea mea încet arde sau îngheaţă, mi-e cam tot una pentru ca ambele provoacă suferinţă corpului. Dar oare asa voi putea uita din nou de mine? Cum sa mai scap de iadul în care sunt? Nu mai exista cale de scăpare. Se zice ca Dumnezeu nu da mai mult decat poţi îndura, dar eu am ajuns la capătul puterilor mele si Dumnezeu tot mă încearcă. Nu mai am viaţa în mine, sunt doar un corp fără suflet...care a ajuns sa facă totul mecanic. Oricum noi suntem maşinării care urmează un program zilnic. Ne trezim...ne sapalam pe fata si dinţi...mancam...ne mai invatrim prin casa pana vine pranzul...apoi iara mancam...mai aranjăm nişte lucruri prin casa...ieşim puţin cu prietenii pe afara...si apoi din masa de seara...si uite asa trece ziua noastră...zi de zi. Am ajuns si mai rău. Eu nu mai pot manca si încerc în fiecare zi sa supavietuiesc...îmi spun în fiecare zi, lasă ca totul va fi bine azi, trebuie sa rezisti...dar îmi vine de fiecare data sa îmi tai venele pana mor, dar nu mă lasă Dumnezeu sa părăsesc acest pamant. Oricum am gatul tăiat, nici eu nu mai ştiu cum mai pot sa respir, dar încerc pana rezerva de aer din plamani se va termina. Cum sa supravietuiesti în astfel de condiţii? Cum? Mă gandesc ca poate mai sunt si alte persoane în situaţia mea. Dar cum au resit sa supravietuiasca? Multe suflete rătăcite mi-au spus ca sa îmi viaţa este cea mai uşoară alegere si este o laşitate o asemenea alegere. Cum sa mai trăiesc? Trăiam ca un suflet nevinovat pe acest pamant pana un nebun a dat de mine si mi-a răpit inoceta de copil ce se disipa în tot organismul. De ce sunt meniti anumiţi indivizi sa trăiască si sa facă rău altor persoane? De ce nu mor odată cu timpul ce trece? De ce nu li se cantareste cat rău au facut si sa dispara odată? DE CE DOAMNE?
 |
| Speranta moare ultima |
sâmbătă, 16 aprilie 2011
Regasirea trupului mort pe dinauntru....atingerea fina de care am uitat....nu ma uita din nou in cel mai intunecat colt al inimii...
4 pareri Publicat de A_wounded_soul la 12:37:00 |
| Speranta moare ultima |
Cum ai reusit sa ma uiti asa de repede? Oare ce te-a determinat sa rupi legatura ce tinea doua trupuri impreuna?Cu ce am gresit in fata de ai lasat sa curga atata fluid vital din rana incat mi-am pierdut cunostiinta? M-ai tradat, desi eu ti-am oferit pana si corpul meu ca scut. Unde pe acest drum lung ai taiat firul subtire care ne-a condus de atata timp? Pasiunea cu care ne iubeam, a ramas impregnata doar pe corpul meu ca o rochie rosie cu multe voaluri. Inot in propia mea mare de lacrimi si cred ca din minut in minut ma voi ineca si nu voi mai vedea fiintele dragi ce m-au tinut in picioare,...voi pierde sufletul cu care mi-am impartit viata si momentele placute,...voi pierde animalul care s-a ghemuit langa mine chiar si atunci cand nu am vrut pe nimeni in preajma, care mi-a tinut de cald atunci cand imi doream sa inghet...sa uit de mine.
 |
| Speranta moare ultima |
Te-ai mai intrebat de cand ai plecat, ce mai fac? Nici macar prin creier nu te-a scurcircuitat acest gand. Eu in tot acest timp nu m-am mai uitat pe unde calc si te-am cautat disperata in orice ochi ce isi aruncau privirea asupra mea. Acum daca cumva te gandesti sa mai caldura sufletesca ce a topit gheata din inima ta, sa stii ca ma gasesti in mijlocul intinderii de ape, cu hainele sfasiate de ciorile ce imi ciugulesc din suflet. De mult timp nu am mai reusit sa ma deschid asemenea unei flori, mi-am inchis toate ferestrele si usile prin care putea intra razele soarelui sau picaturile de ploaie de care aveam nevoie din cand in cand. Te iubesc? Nici eu nu stiu daca acesta dragoste nu s-a transformat intr-o ura ce impiedica pe oricine sa ma mai atinga. Suvitele de par ce demult iti alintau fata sau corpul, le-am taiat. Nu mai sunt ceea ce am fost si inca imi doresc sa redevin acel corp cu vitalitate care putea atinge pana si penele ingerului ce eram. Ai uitat tot ceea ce am trait? Sau respiratia ta nu mai vrea sa te ajute sa traiesti? In fata mortii ma voi lupta pana ce se va scurge si ultima faramita de suflare din corp, dar in acest razboi inegal cu timpul, eu sunt cea care a pierdut. Mi-ai luat bucatelele sfaramate ce au ramas in urma aceste batalii si le-ai imprastiat in toate colturile lumii. CUM VOI MAI FI CAPABILA SA MA REGASESC?
;;
Subscribe to:
Postări (Atom)
