Blogger Layouts

marți, 7 iunie 2011

Leapsa...un joc ce isi intinde mainile si nu te lasa sa scapi din imbratisarea lui pana...nu ii spui ce-ti place...

4 pareri Publicat de A_wounded_soul la 12:15:00

Speranta moare ultima
                                 
                                   Sase lucruri/persoane care ma fac fericita. Transmis de la suflet la suflet...de la persoana la persoana...de la inima la inima. Greu de spus pentru ca sunt multe care ma fac sa zambesc sau cel putin sa schitez unul in coltul gurii. As putea face o enumerare rapida, dar daca voi face acest lucru voi pierde esenta momentelor tari care se tin in sticlute mici. Deci prin aceasta imi incep deschiderea sufeltului si a mintii in fata amintirilor ce au reusit de fiecare data sa imi coloreze pe fata un suras. Ultimul lucru de pe lista mea de fericiri ar fi...un trandafir alb, dar...daca nu e daruit de persoana care ti-a intrat la suflet fara a pune prea multe intrebari despre copilul nebun ce esti, trandafirul este doar o adunatura de petale care la scurt timp se vor usca. Si atunci ce rost mai are? Cu aceasta trecem cu un covor de petale ce se ridica si invaluie amintirea ca o tornada, la urmatoarea clipa ce ma face fericita. O zi...petrecuta cu iubitul meu in care sa existam doar noi doi. Sa fie soare afara si un copac sub care sa ne adapostim de caldura torida. O alta interpretarea a acestei zile, ar fi ca afara sa ploua cu picaturi mari si noi sa mergem prin ploaie si ca si copii sa ne intindem mainile si fata spre cer pentru a simti atingerea fina a ploii. Cu o miresma de frunze verzi ce au fost potolite de setea ce le mistuia de ceva vreme, ridicandu-se la cer si apoi acoperindu-mi corpul ca o rochie transparenta, pasesc cu sfiala spre urmatorul lucru ce reuseste sa imi aduca un strop de bucurie in viata asta amara. Patrunzand tot mai adanc in sufletul meu, descopar un loc pierdut de lume, iar in mijloc o oaza in care eu si familia mea ne petrecem timpul liber pe care il avem alergand pe iarba verde si chiar facand o baie relaxanta sub o cascada cu apa calduta. Razele soarelui sunt singurele firicele de lumina ce reusesc sa ne lainte corpul, impreuna cu stropii de apa jucausi ce sar de pe adunatura de oase si piele ce a devenit trupul tau. Si zburandu-mi putin gandul de la acest minunat peisaj, nu mai reusesc sa vizualizez familia si totul devine doar o oaza pustie...acesta s-ar intampla daca persoanele dragi s-ar pierde in torentele de rafale ce distrig relatiile care sunt cusute cu o panza subtire. Sufland praful de pe aceste memorii imi vad toti prietenii ce de-a lungul timpului mi-au fost alaturi chiar si atunci cand mi-am varsat furia pe ei si mi-au sters lacrimile de pe fata posomorata. Realizez ca daca toate aceste suflete nu ar mai fi langa mine, corpul meu ar fi tot timpul prins in ghearele suferintei. Un ultim strigat ragusit care imi mai iese pe gura, ma duce rapid cu o adiere usoara alintandu-mi parul spre urmatorul lucru care imi fura un nevinovat suras de pe buze. Cand persoana careia i-ai daruit tot timpul si energia ta iti sopteste usor in ureche "TE IUBESC" este cel mai minunat lucru care te ridica pana in al noulea cer. Aceste cuvinte neinsotite de o fiinta care sa isi aiba sufletul daruit catre tine, ele nu sunt decat niste vorbe ce nu isi au rostul...niste cuvinte ce se vor sparge si cadea in abisul uitarii. Ridicandu-ma de pe pamant cu aceste aripi albe ce stralucesc in lumina palida a soarelui si pufoase la atingerea nevinovata a picurilor cazuti de pe fetele copiilor, ma descopar pe mine, cea care nu iese prea des la suprafata din cauza multelor piedici ce se aduna din ce in ce mai multe in fiecare zi ce trece...dar oare care este motivul? Este clar si chiar nu am nevoie de timp de gandire...SUFLETUL CE MEREU SI-A DAT FERICIREA LA O PARTE PENTRU A-MI ADUCE MIE ZAMBETUL DE CARE AVEAM ATATA NEVOIE...SI-A PUS MAI PRESUS STAREA DE SANATATE DECAT A LUI SI A RAMAS ORICE AR FI FOST LANGA MINE...IUBITUL MEU. Iti multumesc prin intermediul acestei postari ca ai fost intotdeauna gandul meu de dimineata si umarul pe care m-am sprijinit cand mi-a fost greu sa mai continui. Vreau deasemea sa imi cer scuze ca a durat atat de mult sa continui acesta leapsa, dar nu sunt genul de persoana care sa zambesca prea des.

 

vineri, 29 aprilie 2011

Ultimul apel la Dumnezeu de a ma salva din acest iad...moarte lenta si in chinuri...unde sa mai fug

8 pareri Publicat de A_wounded_soul la 13:09:00

                                               De ce Doamne? Asta este întrebarea mea de astăzi sau mai bine zis de toate zilele. De ce sufar? Nu mai pot duce mult asta. Cum sa mai continui dacă totul este negru în viaţa mea? Mi-a fost luat dreptul la viaţa de cand m-am îndrăgostit de persoana greşită. Acum chiar dacă mai încerc sa reneg faptul ca nu m-a afectat deloc, trecutul îşi lasă amprenta mereu pe urmele mele. De fiecare data cand te vad mi se înfige un cuţit în rana ce si asa este adanca...sangele îmi curge pana nu mai am ce nu mai are ce sa curgă si atunci cad pe jos si uit de mine. Mi-as dori ca de fiecare data sa fie la fel, sa fiu asa tot timpul...sa uit de mine...sa nu mai ştiu nimic...tot timpul la pamant. De ce Doamne? Cum am putut lasă ca sufletul meu sa fie distrus bucăţică cu bucăţică? Cum am putut sa las inima sa se îndrăgosteasca de un psihopat? Am hainele întotdeauna sfaşiate cand te vad pe tine, căci cu o singura atingere distrugi totul în jurul meu...tot ceea ce iubesc...tot ceea ce construiesc. Te urăsc. De ce Doamne? Nu sunt eu persoana perfectă, dar nici sa fac atatea greşeli încat sa mă pedepsesti asa, sau poate ca nu ştiu eu si tu faci toate astea pentru binele meu. Oare? Cateodata te strig si am impresia ca nu mă auzi deloc. Unde eşti cand am nevoie de tine? Simt cum pielea mea încet arde sau îngheaţă, mi-e cam tot una pentru ca ambele provoacă suferinţă corpului. Dar oare asa voi putea uita din nou de mine? Cum sa mai scap de iadul în care sunt? Nu mai exista cale de scăpare. Se zice ca Dumnezeu nu da mai mult decat poţi îndura, dar eu am ajuns la capătul puterilor mele si Dumnezeu tot mă încearcă. Nu mai am viaţa în mine, sunt doar un corp fără suflet...care a ajuns sa facă totul mecanic. Oricum noi suntem maşinării care urmează un program zilnic. Ne trezim...ne sapalam pe fata si dinţi...mancam...ne mai invatrim prin casa pana vine pranzul...apoi iara mancam...mai aranjăm nişte lucruri prin casa...ieşim puţin cu prietenii pe afara...si apoi din masa de seara...si uite asa trece ziua noastră...zi de zi. Am ajuns si mai rău. Eu nu mai pot manca si încerc în fiecare zi sa supavietuiesc...îmi spun în fiecare zi, lasă ca totul va fi bine azi, trebuie sa rezisti...dar îmi vine de fiecare data sa îmi tai venele pana mor, dar nu mă lasă Dumnezeu sa părăsesc acest pamant. Oricum am gatul tăiat, nici eu nu mai ştiu cum mai pot sa respir, dar încerc pana rezerva de aer din plamani se va termina. Cum sa supravietuiesti în astfel de condiţii? Cum? Mă gandesc ca poate mai sunt si alte persoane în situaţia mea. Dar cum au resit sa supravietuiasca? Multe suflete rătăcite mi-au spus ca sa îmi viaţa este cea mai uşoară alegere si este o laşitate o asemenea alegere. Cum sa mai trăiesc? Trăiam ca un suflet nevinovat pe acest pamant pana un nebun a dat de mine si mi-a răpit inoceta de copil ce se disipa în tot organismul. De ce sunt meniti anumiţi indivizi sa trăiască si sa facă rău altor persoane? De ce nu mor odată cu timpul ce trece? De ce nu li se cantareste cat rău au facut si sa dispara odată? DE CE DOAMNE? 
Speranta moare ultima

 

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Regasirea trupului mort pe dinauntru....atingerea fina de care am uitat....nu ma uita din nou in cel mai intunecat colt al inimii...

4 pareri Publicat de A_wounded_soul la 12:37:00

Speranta moare ultima
                                           Cum ai reusit sa ma uiti asa de repede? Oare ce te-a determinat sa rupi legatura ce tinea doua trupuri impreuna?Cu ce am gresit in fata de ai lasat sa curga atata fluid vital din rana incat mi-am pierdut cunostiinta? M-ai tradat, desi eu ti-am oferit pana si corpul meu ca scut. Unde pe acest drum lung ai taiat firul subtire care ne-a condus de atata timp? Pasiunea cu care ne iubeam, a ramas impregnata doar pe corpul meu ca o rochie rosie cu multe voaluri. Inot in propia mea mare de lacrimi si cred ca din minut in minut ma voi ineca si nu voi mai vedea fiintele dragi ce m-au tinut in picioare,...voi pierde sufletul cu care mi-am impartit viata si momentele placute,...voi pierde animalul care s-a ghemuit langa mine chiar si atunci cand nu am vrut pe nimeni in preajma, care mi-a tinut de cald atunci cand imi doream sa inghet...sa uit de mine.
Speranta moare ultima
                       Te-ai mai intrebat de cand ai plecat, ce mai fac? Nici macar prin creier nu te-a scurcircuitat acest gand. Eu in tot acest timp nu m-am mai uitat pe unde calc si te-am cautat disperata in orice ochi ce isi aruncau privirea asupra mea. Acum daca cumva te gandesti sa mai caldura sufletesca ce a topit gheata din inima ta, sa stii ca ma gasesti in mijlocul intinderii de ape, cu hainele sfasiate de ciorile ce imi ciugulesc din suflet. De mult timp nu am mai reusit sa ma deschid asemenea unei flori, mi-am inchis toate ferestrele si usile prin care putea intra razele soarelui sau picaturile de ploaie de care aveam nevoie din cand in cand. Te iubesc? Nici eu nu stiu daca acesta dragoste nu s-a transformat intr-o ura ce impiedica pe oricine sa ma mai atinga. Suvitele de par ce demult iti alintau fata sau corpul, le-am taiat. Nu mai sunt ceea ce am fost si inca imi doresc sa redevin acel corp cu vitalitate care putea atinge pana si penele ingerului ce eram. Ai uitat tot ceea ce am trait? Sau respiratia ta nu mai vrea sa te ajute sa traiesti? In fata mortii ma voi lupta pana ce se va scurge si ultima faramita de suflare din corp, dar in acest razboi inegal cu timpul, eu sunt cea care a pierdut. Mi-ai luat bucatelele sfaramate ce au ramas in urma aceste batalii si le-ai imprastiat in toate colturile lumii. CUM VOI MAI FI CAPABILA SA MA REGASESC?

 

miercuri, 30 martie 2011

O poveste de dragoste ce in timp si-a pierdut esenta...jocul iubirii inghetat...cautarea disperata a sufletului izgonit

6 pareri Publicat de A_wounded_soul la 20:01:00

Speranta moare ultima

                                  Vrei sa fie ultima data cand mai deschizi sertarul cu amintiri legate de el, dar nu reuşeşti deoarece tentaţia este prea aproape de patul tău, deci în fiecare zi mintea ta bolnavă caută disperată iubirea ce doar el reuşea sa ti-o dea. Trebuie sa recunoaşti ca avea un stil unic care îţi dădea fiori de fiecare data cand te atingea. Clipele petrecute împreuna cu el erau momente ce cu greu le uitai, deşi memoria ta  te înşela de fiecare data cand încercai sa îţi mai aminteşti de trecutul sumbru ce l-ai avut. Si atunci dacă toate acestea te făceau fericită, de ce ai reuntat la a mai lupta? Ti sa părut mai uşor sa fugi si sa laşi în spate toata poavara ce îţi încărca umerii? Problemele, erau singurele ce îţi stăteau în calea fericirii voastre totale. Stand acum singura în fata acestui geam fumuriu ce te ascunde de restul lumii, cu genunchi la piept  si mainile încrucişate în jurul corpului tău, versi o lacrimă pentru tot ceea ce a fost. Vrei sa uiti complet de el, dar nu poţi pentru ca cheiţa inimii tale a rămas la el si astfel îţi deţine vointa. Dar...dacă nu ar fi asa,...eşti sigură ca l-ai putea scoate afara din viaţa ta, fără a mai arunca o privire nevinovată înapoi? Nu ai putea nici măcar asa pentru ca mintea ta...sufletul tău...corpul tău...inima ta sunt inundate cu ADN-ul lui. În fiecare noapte cand pui capul pe pernă, închizi ochii si speri sa visezi ceea ce nu poţi realiza pe acest pămant, visele tale sunt inundate de chipul unui tanar cu ochii albaştrii...verzi...caprui sau negri si te pierzi complet în ei, pentru ca la o astfel de privire corpul tău îşi pierde vointa si se mulează după cum dictează gandurile celui ce sta si te priveşte. Deci cum sa treci peste ceea ce în fiecare milisecundă îşi face loc prin colţurile întunecate ale minţii tale? Cum sa nu mai deschizi sertarul cu rămăşiţele relaţiei voastre de dragoste? Seara, în întunericul nopţii, singura în pădurea de iluzii, te plimbi, crezi ca vei reuşi sa îţi limpezesti gandurile, dar fără nici un efect, te apuci sa alergi uitandu-te la fiecare cateva minute în spatele tău si din neatentie, cazi în capcana întinsă de duşmanul tău. Cu dorinţa de a scapa cat mai repede, fiind conştientă  ca dacă te prinde, vie nu vei mai fi, dar fără posibilitatea indeplinirii dorintei, ramai sleita de puteri, prinsa în geniala gandire a adversarului tău. Trec ore,...zile si....o saptamana, dar speranta ta arde în continuare la fel de puternic ca la inceput. Indrumat de urma spiritului tău, eroul apare si eşti salvata. Toate acestea sunt doar o iluzie si te trezesti singura în pat, cautand persoana ce atunci cand deschideai ochii, îţi spunea: "Buna dimineata!" si te pupa pe frunte. Au trecut doua saptamani si locul de langa mine din asternut este inca gol. Te caut, dar nu te gasesc. Te vad, dar nu te pot atinge. Te stiu langa mine, dar este doar...o iluzie. De ce ma amagesc în fiecare zi ca dacă vei vedea cat de mult sufar, îţi vei intoarce privirea si vei uita toate cuvintele pe care le-am spus? Si astfel, stand ghemuita pe podeaua rece cu fata la usa, asteptand sa apari din clipa în clipa, mai vars o lacrimă. Nu imi ajunge cate iubiri am pierdut în scopul ca lor sa le fie bine? Cu ce am gresit fata de tine? Poate ca la inceput mi sa părut ca eşti un golan care nu stie cum sa iubesca, dar apoi am descoperit sufletul unui golan care se indragosteste de foarte putine ori în viaţa lui si este gata sa faca tot ceea ce ii sta în putinta pentru a proteja sufletul ce l-a primit în dar. O iubire ce nu stie de frig,...de ninsoare sau de drum inchis. Isi croieste drum prin stanca si zboara deasupra norilor descoperind razele soarelui. Poate ca m-ai ars atunci cand ai uitat de principile iubirii reciproce, dar eu tot am stat langa tine, în loc sa plec imediat ce mi s-a vindecat rana. Ce mi-ai facut? Toata fiinta mea ai ravasit-o cand ai deschis portile unui noi zile. Realizezi tot ceea ce ai dezlantuit? Nu ma mai pot opri din scris de trei ore una. Atat de tare ai reusit sa imi intorci lumea cu susul în jos. Universului meu ii lipseste atat de mult...chimia ta. Unde eşti? Unde te-ai pierdut?
Speranta moare ultima

 

marți, 22 martie 2011

Unde am reusit sa ne pierdem...ultimul strop de sange ce va mai cadea din trupul mort deja...nu ma uita...

2 pareri Publicat de A_wounded_soul la 11:57:00

Speranta moare ultima
                                    Ce alegem in viata? Ce ne dorim de la viata? Oare am stiut vreodata cu adevarat raspunsul la aceste intrebari? Candva am stiut ceea ce am vrut si anume: IUBIRE ADEVARATA, dar...am obtinut-o doar pentru o putina vreme de timp. Au fost frumoase atatea ore risipite in bataia vantului,...atatea clipe cat fluturii albastri ne-au colorat viata,...atatea secunde cand am folosit carbunele pentru a ne contura un viitor comun...si...atatea zile in care am visat impreuna. Dar ce s-a intamplat cu toate acestea? Unde au disparut toate orele...clipele...secundele...si...zilele? Nu mai avem nimic din tot ceea ce a fost. Orele nu se mai risipesc, ci raman captive in mana mea. Aripile de fluturi acum sunt rupte si imprastiate pe un camp, iar cei ce au mai ramas nu mai pot zbura deoarece praful de pe micutele lor prelungiri ale corpului s-au sters. Carbunele ce il foloseam este facut bucatele si nu mai poate fi folosit, iar visele sunt spulberate...sunt facute scrum. Pierduti amandoi in curcubeul umbrelor aruncate de lumini, cautam disperati drumul spre iesire. Fara sa vedem, stam pe marginea prapastiei, gata sa cadem in uitare, dar niciodata nu avem curajul sa renuntam la a ne mai intoarce la ceea ce a fost. Continuam sa credem involuntar ca intr-un final vom capata aripile de care avem nevoie pentru a trece peste prapastie. Cum? Cand? Caci avem atata trebuinta. Nu stiu si nici nu cred ca voi descoperi vreodata, dar fara sa imi dau seama de ceea ce fac continui sa caut, deoarece pentru sufletul meu, SPERANTA MOARE ULTIMA. Inca continui sa cred ca voi reusi sa tin lumanarea aprinsa atunci cand nu mai are fitil...inca continui sa cred ca voi reusi sa redau viata unui trup mort...si de ce? Pentru ca sunt cuprinsa in iluzia perfecta care ma impanzit bine, facandu-ma sa vad inchipuirea ca pe ceva real. In jocul nostru de-a lungul timpului de-a iubirea, am uitat sa mai iubim si astfel ne-am pierdut si pe noi. Dar vom persista sa credem in acesta utopie pana ne vom da ultima suflare. Acum ratacita de la drumul meu, incerc sa scap din tesatura unei perdele de panza ce isi va infige veninenul in corpul meu. Apreciati atunci cand primiti darul iubirii si apreciati-va partenerul, ca apoi sa nu ajungeti in acelasi loc ca mine si sa regretati de ceea ce ati facut...ca l-ati pierdut pentru totdeauna...sa ajungeti sa va ganditi ce puteati face si cum ar fi fost. RESPECTATI CEEA CE AVETI SI PRETUITI TOT CEEA CE ATI PRIMIT INANTE SA FIE PREA TARZIU SI SA RAMANETI CAPTIVI IN CAPCANA TRECUTULUI.

 

;;
Subscribe to: Postări (Atom)