Blogger Layouts

miercuri, 30 martie 2011

O poveste de dragoste ce in timp si-a pierdut esenta...jocul iubirii inghetat...cautarea disperata a sufletului izgonit

6 pareri Publicat de A_wounded_soul la 20:01:00

Speranta moare ultima

                                  Vrei sa fie ultima data cand mai deschizi sertarul cu amintiri legate de el, dar nu reuşeşti deoarece tentaţia este prea aproape de patul tău, deci în fiecare zi mintea ta bolnavă caută disperată iubirea ce doar el reuşea sa ti-o dea. Trebuie sa recunoaşti ca avea un stil unic care îţi dădea fiori de fiecare data cand te atingea. Clipele petrecute împreuna cu el erau momente ce cu greu le uitai, deşi memoria ta  te înşela de fiecare data cand încercai sa îţi mai aminteşti de trecutul sumbru ce l-ai avut. Si atunci dacă toate acestea te făceau fericită, de ce ai reuntat la a mai lupta? Ti sa părut mai uşor sa fugi si sa laşi în spate toata poavara ce îţi încărca umerii? Problemele, erau singurele ce îţi stăteau în calea fericirii voastre totale. Stand acum singura în fata acestui geam fumuriu ce te ascunde de restul lumii, cu genunchi la piept  si mainile încrucişate în jurul corpului tău, versi o lacrimă pentru tot ceea ce a fost. Vrei sa uiti complet de el, dar nu poţi pentru ca cheiţa inimii tale a rămas la el si astfel îţi deţine vointa. Dar...dacă nu ar fi asa,...eşti sigură ca l-ai putea scoate afara din viaţa ta, fără a mai arunca o privire nevinovată înapoi? Nu ai putea nici măcar asa pentru ca mintea ta...sufletul tău...corpul tău...inima ta sunt inundate cu ADN-ul lui. În fiecare noapte cand pui capul pe pernă, închizi ochii si speri sa visezi ceea ce nu poţi realiza pe acest pămant, visele tale sunt inundate de chipul unui tanar cu ochii albaştrii...verzi...caprui sau negri si te pierzi complet în ei, pentru ca la o astfel de privire corpul tău îşi pierde vointa si se mulează după cum dictează gandurile celui ce sta si te priveşte. Deci cum sa treci peste ceea ce în fiecare milisecundă îşi face loc prin colţurile întunecate ale minţii tale? Cum sa nu mai deschizi sertarul cu rămăşiţele relaţiei voastre de dragoste? Seara, în întunericul nopţii, singura în pădurea de iluzii, te plimbi, crezi ca vei reuşi sa îţi limpezesti gandurile, dar fără nici un efect, te apuci sa alergi uitandu-te la fiecare cateva minute în spatele tău si din neatentie, cazi în capcana întinsă de duşmanul tău. Cu dorinţa de a scapa cat mai repede, fiind conştientă  ca dacă te prinde, vie nu vei mai fi, dar fără posibilitatea indeplinirii dorintei, ramai sleita de puteri, prinsa în geniala gandire a adversarului tău. Trec ore,...zile si....o saptamana, dar speranta ta arde în continuare la fel de puternic ca la inceput. Indrumat de urma spiritului tău, eroul apare si eşti salvata. Toate acestea sunt doar o iluzie si te trezesti singura în pat, cautand persoana ce atunci cand deschideai ochii, îţi spunea: "Buna dimineata!" si te pupa pe frunte. Au trecut doua saptamani si locul de langa mine din asternut este inca gol. Te caut, dar nu te gasesc. Te vad, dar nu te pot atinge. Te stiu langa mine, dar este doar...o iluzie. De ce ma amagesc în fiecare zi ca dacă vei vedea cat de mult sufar, îţi vei intoarce privirea si vei uita toate cuvintele pe care le-am spus? Si astfel, stand ghemuita pe podeaua rece cu fata la usa, asteptand sa apari din clipa în clipa, mai vars o lacrimă. Nu imi ajunge cate iubiri am pierdut în scopul ca lor sa le fie bine? Cu ce am gresit fata de tine? Poate ca la inceput mi sa părut ca eşti un golan care nu stie cum sa iubesca, dar apoi am descoperit sufletul unui golan care se indragosteste de foarte putine ori în viaţa lui si este gata sa faca tot ceea ce ii sta în putinta pentru a proteja sufletul ce l-a primit în dar. O iubire ce nu stie de frig,...de ninsoare sau de drum inchis. Isi croieste drum prin stanca si zboara deasupra norilor descoperind razele soarelui. Poate ca m-ai ars atunci cand ai uitat de principile iubirii reciproce, dar eu tot am stat langa tine, în loc sa plec imediat ce mi s-a vindecat rana. Ce mi-ai facut? Toata fiinta mea ai ravasit-o cand ai deschis portile unui noi zile. Realizezi tot ceea ce ai dezlantuit? Nu ma mai pot opri din scris de trei ore una. Atat de tare ai reusit sa imi intorci lumea cu susul în jos. Universului meu ii lipseste atat de mult...chimia ta. Unde eşti? Unde te-ai pierdut?
Speranta moare ultima

 

marți, 22 martie 2011

Unde am reusit sa ne pierdem...ultimul strop de sange ce va mai cadea din trupul mort deja...nu ma uita...

2 pareri Publicat de A_wounded_soul la 11:57:00

Speranta moare ultima
                                    Ce alegem in viata? Ce ne dorim de la viata? Oare am stiut vreodata cu adevarat raspunsul la aceste intrebari? Candva am stiut ceea ce am vrut si anume: IUBIRE ADEVARATA, dar...am obtinut-o doar pentru o putina vreme de timp. Au fost frumoase atatea ore risipite in bataia vantului,...atatea clipe cat fluturii albastri ne-au colorat viata,...atatea secunde cand am folosit carbunele pentru a ne contura un viitor comun...si...atatea zile in care am visat impreuna. Dar ce s-a intamplat cu toate acestea? Unde au disparut toate orele...clipele...secundele...si...zilele? Nu mai avem nimic din tot ceea ce a fost. Orele nu se mai risipesc, ci raman captive in mana mea. Aripile de fluturi acum sunt rupte si imprastiate pe un camp, iar cei ce au mai ramas nu mai pot zbura deoarece praful de pe micutele lor prelungiri ale corpului s-au sters. Carbunele ce il foloseam este facut bucatele si nu mai poate fi folosit, iar visele sunt spulberate...sunt facute scrum. Pierduti amandoi in curcubeul umbrelor aruncate de lumini, cautam disperati drumul spre iesire. Fara sa vedem, stam pe marginea prapastiei, gata sa cadem in uitare, dar niciodata nu avem curajul sa renuntam la a ne mai intoarce la ceea ce a fost. Continuam sa credem involuntar ca intr-un final vom capata aripile de care avem nevoie pentru a trece peste prapastie. Cum? Cand? Caci avem atata trebuinta. Nu stiu si nici nu cred ca voi descoperi vreodata, dar fara sa imi dau seama de ceea ce fac continui sa caut, deoarece pentru sufletul meu, SPERANTA MOARE ULTIMA. Inca continui sa cred ca voi reusi sa tin lumanarea aprinsa atunci cand nu mai are fitil...inca continui sa cred ca voi reusi sa redau viata unui trup mort...si de ce? Pentru ca sunt cuprinsa in iluzia perfecta care ma impanzit bine, facandu-ma sa vad inchipuirea ca pe ceva real. In jocul nostru de-a lungul timpului de-a iubirea, am uitat sa mai iubim si astfel ne-am pierdut si pe noi. Dar vom persista sa credem in acesta utopie pana ne vom da ultima suflare. Acum ratacita de la drumul meu, incerc sa scap din tesatura unei perdele de panza ce isi va infige veninenul in corpul meu. Apreciati atunci cand primiti darul iubirii si apreciati-va partenerul, ca apoi sa nu ajungeti in acelasi loc ca mine si sa regretati de ceea ce ati facut...ca l-ati pierdut pentru totdeauna...sa ajungeti sa va ganditi ce puteati face si cum ar fi fost. RESPECTATI CEEA CE AVETI SI PRETUITI TOT CEEA CE ATI PRIMIT INANTE SA FIE PREA TARZIU SI SA RAMANETI CAPTIVI IN CAPCANA TRECUTULUI.

 

vineri, 11 martie 2011

Prima data cand sunt inlantuita de negura ce a cuprins toata lumea de pe pamant...niciodata nu ma voi mai intoarce la mine...dar cum sa scapi de ghimpele tradarii...

2 pareri Publicat de A_wounded_soul la 06:58:00

                                Este prima seara...in care ajung sa simt gustul amar al lacrimilor in gura mea si ma zbat cu toata puterea de a nu mai patrunde mai adanc in organism, deoarece nu mai vreu sa te mai las sa ma mai cunosti sau sa ma mai ranesti din interior. Este prima data...cand reusesc sa imi ard corpul atat de tare, incat nu ma mai recunosc, iar pielea mea cere disperata ajutor si ma implora sa nu mai alimentez carbunii iubirii, ce sunt gata sa se stinga. Este prima privire in care vad niste ochi albastri ce au atata venin in ei si isi doresc cu disperare sa ucida un suflet...sufletul meu care cauta de atata timp o iubire adevarata, care face drum prin blocul de gheata ce s-a depus in inima mea. Este prima iubire...ce a cladit o casa cu multe nivele si cu multe scari ca apoi sa o darame peste mine, si daca constructia nu va ma omora, sigur voi aluneca pe scari...tu esti scorpionul ce mi-a injectat otrava in corp ca apoi sa ma lase cateva zile pana sa imi dau seama ca ultima suflare ce o respir ma va ucide...ma va rupe in bucati lasandu-ma sa zac intinsa pe jos. Esti cel care ma bagat in uitare. Cel care a aratat iubire, pentru a prinde o pasare in colivie si apoi sa-i dea foc la aripi pentru ai rapi libertatea cu care zbura pe cer. Am ajuns un inger care a uitat de partea lui demonica si a lasat-o sa iasa la suprafata...inca duc o lupta permanenta in interiorul meu pentru a nu mai lasa raul sa isi infiga mai intens radacinile in inima si sa infloreasca, dar cu fiecare lupta nu reusesc decat sa pierd mai multa caldura si mai mult sange rosu ca furia ce o simt pentru ca mai tradat. Am oferit dragoste si am uitat de tine, doar pentru ca tie sa iti fie bine...sa nu suferi...sa nu simti frigul de afara, ce iti va ingheta si tie sufletul. Am facut atatea pentru tine si uite-ma din nou in apa, dar de acesta data fierbe, pana ajunge sa clocotesca. Unde esti? Unde te-ai pierdut? Drumul e lung si avem atatea sa ne povestim, dar unde ai ramas. Salveaza-ma. Primul baiat care mi-a luat suflarea...care a facut sa imi dea sangele pana am ajuns la hemoargie...care m-a distrus pe interior pana a ajuns si la exterior. Urasc tot ceea ce ai reprezentat tu pentru mine...daca erai altfel...daca nu ma faceai praf, eram in stare sa imi las nemurirea doar pentru o zi cu tine pe pamant. Aici...acum...si nicioadata...nu voi mai cobori pe pamant....NICIODATA.
Speranta moare ultima

 

sâmbătă, 19 februarie 2011

O privire aruncata in trecut...doar niste lacrimi ce vor curge in zadar in speranta ca totul va trece...inger demonic

2 pareri Publicat de A_wounded_soul la 04:37:00

Speranta moare ultima
                          Cum sa închizi o rană deschisă? Cum sa opreşti lacrimile din a mai cădea pe obrazi? Cum sa nu ti se înmoaie picioarele în fata pericolului? NU EXISTA NICI O VRAJĂ PE PAMANT SAU ÎN ALTA GALAXIE PENTRU A OPRI LACRIMILE...NU EXISTA NICI O SOLUŢIE PENTRU A ÎNCHIDE O RANĂ DESCHISA...NU EXISTA NICI UN FEL DE AMESTEC CARE SA TE OPREASCĂ DIN A MAI CĂDEA...DAR TOTUŞI INCONSTIENT CONTINUAM SA LE CĂUTĂM, PENTRU CA AVEM NEVOIE DE ELE. Am amuţit în fata ta ingerule, căci tu ai soluţie la durere si chin, dar uita-te la noi...muritorii...ca de atata timp ratacim în beznă...de atata timp nu mai reuşim sa vedem lumina de afara fiind legaţi la ochi cu o esarfa neagră ce aduce moartea asupra noastră. În fiecare minut...clipa...secundă...ne omoram visele si nu mai avem curajul sa le renastem...ne tăiem venele sa simţim pe pielea noastră ce însemna durerea, uitand ca deja avem parte de ea în fiecare zi...dar cum sa mai vrem sa trăim în acesta lume? Am mainile pătate de sange...sangele iubirilor ce le-am ucis speranta, inselandu-le încrederea. Am mintit...am înşelat...am trăit în doua lumi consecutiv...dar tot ceea ce am făcut, nu a reuşit decat sa aducă suferinţă...sa îndepărtează oamenii de langa mine...sa mă lase singura din nou în acest univers rece. Si acum îmi pun întrebarea din nou de ce? Îmi spun ca ajunge cu atata suferinţă...dar uitandu-mă în trecut îmi vad visele naruite. 
Speranta moare ultima
   Singura în aceasta noapte friguroasa, te rog sa priveşti adanc în suflet si sa vezi clipele minunate ce zboară printre fulgii purtaţi de briza caldă a primăverii, dar acum ajunge, ti-am arătat destul din ceea ce se afla în interior...încerca sa priveşti exteriorul, sa vezi cum se vede din afara, clipele minunate sunt pătate de sangele meu si al tău căci am uitat sa mai trăim clipa...sa o savuram la maxim. Asta este rezultatul pe care îl obţii cand uiti sa mai trăieşti? Dar mistuiti de dorinţa de a merge mai departe de a încerca sa refacem bucatele sparte din oglinda sufletului nostru, ne aventuram intr-o nouă călătorie periculoasă si nu ne mai pasa pe cine ranim, visul cui ucidem în drumul nostru, căci nu mai vrem sa ne uitam în trecut. Continui cu acesta dorintă si mă prind cu toata forta de leaganul rece  si desi relizez ca am mainile deja inghetate, las ca fierul rece sa îmi patrunda si mai bine în pielea ce deja nu mai simte nimica. Mi-am ucis visele, mi-am inecat toate sperantele si am uitat de mine, de noi, căci nu mai are rost sa mă intorc la ceea ce a fost. Tu ai fost focul care mi-a ars pielea incet...incet, lasandu-mă sa simt durerea...tu esti apa ce mi-a erodat sufletul incet...incet, pana ce, rupta de durerea ce am simtit-o am luat-o razna si sufletul meu l-am făcut faramite pentru a nu mai avea tu ce distruge. În genunchi mă uit la tine ingerule si în rugaminti fierbinti te implor sa mă salvezi, pentru ca eu nu am fost facuta niciodata pentru acesta lume în care cruzimea este cea care domina, în care fiecare strop de iubire ce îl ating se usuca pe mana mea lasand în urma doar rani adanci ce nu pot fi vindecate. Suntem lipsiti de aparare si de viata cand vedem tot ceea ce se petrece pe acest pamant, suntem doar niste figuri de ceara care se vor topi la primul semn de caldura. NU AM FOST FACUTA VREODATA PENTRU ACESTA LUME SI NICI NU VOI MAI FI, ASA CA FAC APEL LA INGERII CE MA PAZESC ÎN FIECARE NOAPTE, SA MA AJUTE SA MA INTORC ÎN RAIUL DULCE CE IMI OFEREA LINISTEA SI PACEA DE CARE AVEAM NEVOIE. Deci continui sa caut o cale de scapare pentru a nu mai varsa lacrimi, pentru a inchide rana deschisa si pentru a vindeca efectul ce îl am în fata pericolului.

 

duminică, 23 ianuarie 2011

Inghititi de intuneric si scosi la iveala de lumina...sperante risipite...cenusa...praf...praf de stele ce acum s-au stins

0 pareri Publicat de A_wounded_soul la 07:49:00

Speranta moare ultima
                                 Indemnati de propria soarta sa ne ucidem visele, ne aruncam in prapastia fara fund, nestiind ce ne asteapta dincolo de viata pe care o ducem...dincolo de moarte...dincolo de intuneric...si nu ne dorim sa mai ducem viata care deja a ajuns sa fie o povara pentru noi...renuntam sa mai luptam pentru ceea ce ne dorim, renuntam la visele noastre, renuntam la tot ceea ce ne defineste doar pentru ca soarta ne impinge spre marginea prapastiei. Cum ramane cu visele noastre? Cum ramane cu ceea ce iubim? Cum ramane cu viitorul pe care ni l-am imaginat? Cum ramane cu viata pe care o ducem? Nu mai reusim sa simtim nimic, nici macar frigul care ne inteapa cu arzatoarea dorinta de a ne trezi din somnul adanc in care am cazut...nici macar caldura exagerata care incerca sa ne trezeasca din visul ce se transforma in cosmar, arzandu-ne pielea. De ce viata pe care o ducem nu ne ofera ceea ce avem nevoie intotdeauna? De ce suntem sortiti sa ducem pe umerii nostri crucea celor dinaintea noastra? De ce repetam aceleasi greseli la infinit? De ce cateodata nu ne mai puteam trezi din somnul ce ne-a patruns adanc pana in suflet? De ce nu putem opri lacrimile sa curga pe obraz? Atatea intrebari la care nu gasim raspuns...poate aceleasi intrebari de cand eram mici si la care nici pana acum nu am gasit raspuns. Ne inecam in balta de sange ce este imprejurul nostru...in propriul nostru sange...ne ucidem de fiecare data cand incercam sa nu mai fim ca stramosii nostri, de fiecare data cand incercam sa ne ridicam deasupra celor ce ne asupresc, de fiecare data cand incercam sa iesim din tiparele acestei lumi.In incercarea de a atinge cerul cu degetul ne intindem aripile, dar atunci cand incercam sa zburam ele ne sunt distruse de ploaia de vise stinse. Si pentru ce panza de paianjen ce tinea visele nostre e acum sfasiata? Doar pentru faptul ca am incercat sa visam, doar pentru ca am incercat sa atingem imposibilul. Lumina puternica a zilei ne intra in ochi si atunci alegem sa inchidem ochii si sa nu mai visam la nimic...sa nu mai vedem decat intunericul in care ne refugiem speriati de amprenta puternica ce a pus-o timpul asupra noastra, dar de ce? Pentru ca soarta ne-a adus numai ploaie in casa si a uitat de razele soarelui ce ar trebui sa ne ofere zambetul pe fata...ne-a adus numai grindina uitand ca mai avem nevoie si de o ploaie linistitoare care sa iti umple sufletul de bucurie...ne-a adus numai caldura uitand de racoarea ce avem nevoie pentru a ne trezi la viata. Deci iata-ne din nou la marginea prapastiei, uitand de lumea de afara si aruncandu-ne in groapa fara fund, pentru ca nimeni nu ne poate trezi si nici nu vrem sa ne trezim. Deci nu lasa pe altii sa iti conduca destinul, ia soarta de corne si spune-i tu pe unde sa mearga. NU O LASA PE EA SA TE CONDUCA.
Speranta moare ultima

 

;;
Subscribe to: Comentarii (Atom)